E trecut de ora 8:30 seara. Cerul s-a împărțit în două culori: albastrul intens, fără nici un nor, și roșul aprins care anunță apusul soarelui. Stelele încă nu se văd. Orașul este aproape pustiu. Printre clădirile vechi și fără oameni, pe lângă grădini în care nu s-au mai auzit de mult țipetele de bucurie ale copiilor, sau alături de un câine necăjit și fără stăpân, pășesc pe asfaltul încă fierbinre. Cu privirea în pământ, cu pașii deloc siguri, cu mâinile tremurânde, cu ochii în lacrimi și cu inima suferindă? Da, eu, cea care îi încuraja pe ceilalți să treacă peste greutăți. Într-un mod paradoxal, eu îi încurajez pe alții ,dar pe mine nu am cum să fac asta. E imposibil - îmi dau seama că tot ce trăiește fiecare om în parte se simte cel mai intens în sufletul lui. Dar de ce mă tot gândesc la asta, când nici nu văd pe unde merg? Ce întrebare inutilă, nici dacă aș ridica privirea nu aș vedea nimic. Off, lacrimile astea ! Oare de ce nu poți râde cu lacrimi în fiecare zi, decât să plângi amarnic? Perfect, mi-am găsit scuză în caz că mă întreabă cineva ce am pățit. Eu nu plâng, ci râd. Dar știi cine râde cu adevărat? Câinele de lângă mine pe care nu l-am văzut niciodată, și nici el pe mine - dar râde. Simt asta. Poate de asta se tot ia după mine. Dacă l-aș alunga, aș plânge și mai tare. Dar continui să sper că mă va face să zâmbesc o clipă. Haaaideee, fă ceva amuzant ! Felicitări, m-am făcut să râd singură. Un câine, serios? De fapt da, se poate. Dar deegeaba. Lacrimile astea...
Știi ce am observat? Că până și stelele îmi zâmbesc. Oare chiar așa de nepotrivită e starea mea de acum? Oare ziua cea mai veselă pentru toți e cea mai tristă pentru mine? Chiar așa de caraghios merg plângând pe stradă fără nici o persoană? Căci eu nu sunt o persoană acum. Sunt un nimic. Fiindcă TREBUIE SĂ RÂD CA SĂ FIU CINEVA. Așa și tu: RÂZI, ZÂMBEȘTE ! Îmi ridic privirea. Îmi șterg lacrimile. Zâmbesc. POATE AZI PLÂNG, DAR MÂINE O SĂ RÂD ! Ziua e pe sfârșite. E aproape de mâine. Ce ar fi dacă mâine ar începe chiar acum? Așadar ,pe strada asta încă luminată de razele soarelui roșiatice, zâmbesc - deși cu câteva minute în urmă plângeam. Dar acum , în fața mea, văd moartea. Dar zâmbesc, chiar râd. VĂD MOARTEA TRISTEȚII MELE, AICI, SUB STELE.
- siis :-) descrierea e geniala , crede-ma ! ;-x asa e , trebuie sa zambim si sa radem, trebuie sa fim noi :-) iti iubesc descrierea ;-xx ar trebui sa faci un fel de poveste ceva ;-? <333
x. Mulțumesc siis. :) Am încercat să fac o poveste, dar îmi iese cam lungă și în perioada asta nu prea am timp să o scriu. :D Poate când luăm vacanță. :)
Trimite mesajÎnapoiNu poți trimite un mesaj fără conținut!Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje.Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp.A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.Mesajul a fost trimis.